Cum să faci să scapi de frică? STAI! E asta întrebarea? Parcă Shakespeare găsise întrebarea supremă: A fi sau a nu fi 🙂
Și totuși cum arată frica? E rea? E bună? De ce ar trebui să scăpăm de ea? Acesta este subiectul fierbinte la noi în casă pentru că la 6 ani, plus minus ceva, începem să realizăm că frica este practic o constantă în viața noastră. Și ce ne facem cu ea?
Fiecare generație transmite mai departe poveștile despre frică și frici, așa cum le-a auzit la momentul în care și-a format concepțiile despre lume și viața. Înainte de război și după, adică străbunicii și bunicii noștri au fost învățați că frica le poate salva viața, astfel că la auzul sirenelor se declanșa imediat starea de “luptă sau fugi”. (Nu merg și mai în urmă, atunci când vânătoarea era principala sursă de hrană. O frunză să se fi mișcat și fie că trebuia să ataci, ori să fugi).
Revin la zilele noastre, la celebrele Baby Boomers și generația X, care dintr-un motiv sau altul au uitat de frică, subiectul ăsta nu era în prime time. Apăruseră chestii mult mai interesante. Revine frica destul acut la generațiile Z și micii noștri Alfa. Și ne dăm seama că de fapt ea, frica, nu a plecat nicăieri, niciodată. Practic este vorba despre vremurile în care trăim, mai exact importanța pe care i-o acordăm noi, pentru ce se duce “lupta”. Atunci când ne gândim la supraviețuire, plasăm frica în rândul aliaților, însă atunci când vrem pur și simplu să trăim “liniștit” ori chiar să excelăm, să prosperăm, zicem că frica nu ne lasă. Și care e soluția? Ne este frica prieten sau dușman, e rea sau bună? Scăpăm vreodată de ea? Uite cum am tratat acest subiect cu fiul meu de 6 ani. Povestea pe tema asta continuă și azi și partea faină este că învățăm amândoi din ea.
Frica e rea și pe deasupra e și imaginară
“Mama, eu cred că ar trebui să mă împrietenesc cu frica, dar ea e rea și e imaginară și încă nu știu cum.” Asta mi-a spus fiul meu într-o discuție ivită imediat după ce a refuzat să-și ia o pijama din dressing pentru că acolo era lumina stinsă. Frica de întuneric i-a pus o frână puternică, încât chiar și eu, în bucătărie fiind, am auzit scârțâitul roților 🙂 De unde concluzia că frica e rea. A avut imediat pe cine să dea vina pentru faptul că el nu era îmbrăcat de culcare și cu dinții periați. L-am întrebat ce a simțit atunci când a ajuns în dressing și imediat a luat-o la fugă? “Am simțit că mă gâdilă cineva pe spate, apoi mă ia pe sus și mă scoate de acolo. Îmi bătea inima repede “. Nu asta simțim cu toții atunci când ne este frică? Este exact momentul în care frica preia cârma, iar noi devenim niște marionete.
Frica naște curajul.
Nu-i spun fiului meu niciodată să nu-i fie frică. În primul rând că este inutil. E inutil să-i spui cuiva asta. Ce am învățat în schimb este să-i spun că frica merge mână în mână cu ceea ce noi numim curaj, iar el este cel care ne ajută nu fim marionetele fricii. Mai mult decât atât, având acum pe masă acest subiect fierbinte și întorcându-l pe toate fețele, am realizat amândoi că de fapt frica este cea care naște curajul.
Frica și sarea în bucate…
Practic, frica scoate la suprafață puterea pe care noi credeam că nu o avem, exact așa cum numai sarea și focul pot să dea mâncării gustul acela peste poate de bun 🙂 Ori din contră, aceleași elemente pot să strice un fel de mâncare în asemena mod, încât să nu o poți mânca!
Binele nu ar putea învinge niciodată dacă răul nu ar exista.
Da, da! Frica este ca și sarea în bucate. Are exact puterea/valoarea/potența pe care i-o dăm noi. Și am continuat cu alte exemple: i-am spus cum de fapt frumosul naște urâtul, sau invers pentru că unul fără celălalt nu s-ar face niciodată observat. Cum binele nu ar putea învinge niciodată, dacă răul nu ar exista. Astfel că, frica nu e rea și nici bună, ea este pur și simplu. Există pentru ca și curajul și îndrăzneala să poată exista. Pentru că ea, frica nu anulează curajul, ci pur și simplu îl creează, moment în care noi devenim puternici. Așa că, l-am înlocuit pe “Nu-ți fie frică” cu ceva care pare să dea mult mai multe roade: “Fii curajos”!
Exact asta îmi spun și eu ori de câte ori simt că “cineva” apasă frâna și mă întoarce din drum. Plus, am grijă să pun doar atâta sare în mâncare cât să o facă bună și nu uit niciodată oala pe plită! Ah, și mai fac ceva! Aprind lumina în dressing! Ceea ce te sfătuiesc și pe tine 🙂
