Ora la care îl culc pe fiul meu este puțin după 21:00, iar în seara aceea, în timp ce-i cântam melodia preferată, gândul meu, recunosc, era puțin în altă parte, la oamenii adunați în P-ța Victoriei și în țară. Eram sigură că ei reprezintă ceva pentru guvernanții, care se grăbeau să modifice o lege ca, mai apoi să poată dormi liniștiți. Cântecul nostru de leagăn este “What a wonderful world”, cu el am adormit amandoi. A urmat apoi o dimineață pe care nu o prevedeam așa decuseară, iar în casă auzeam doar “nu pot să cred așa ceva”! Ei bine, ei au aruncat la gunoi cântecul nostru de leagăn atât de frumos!
Toată ziua apoi, în timp ce mă jucam cu baiețelul meu de 1 an și 4 luni, în timp ce mânca, ne plimbam sau dormea, gândul meu era tot acolo. Citeam pe unde apucam despre șirul evenimentelor, mai schimbam canalele la televizor și selectam informații, iar în gândul meu era pe repeat “nu pot să cred așa ceva”! Cuvintele, care acum se aștern singure pe foia de hârtie nu sunt suficiente, ori destul de intense ca să poată exprima furia mea, să poată descrie cât de urâte sunt faptele acestor oameni, însă ele nu se opresc, pentru că nici eu nu mai pot să stau deoparte. Decând s-a născut minunea vieții mele mă gândesc doar cum am putea, noi, părinții lui să reușim să plecăm din țară, ca mai apoi, el să poată să prindă aripi, să zboare acolo unde simte și își dorește. Să-i putem oferi libertatea de a-și urma drumul în viață. Am pus deoparte faptul că fiecare ființă, ca și un copac, are nevoie de rădăcini. E trist, însă am dat skip, pentru că nu am zărit nici cea mai mica șansă sa-i putem da asta.
Puteți să mă judecați, de câteva mandate nu mai merg la alegeri. Am fost totuși la prezidențiale. Am făcut asta pentru un prieten parlamentar, deși nu eram convinsă de el, de candidatul Johannis. La ultimele alegeri nu am participat din motive tehnice, de procedură, însă nu am suferit din cauza asta, pentru că, din nou, nu m-a convins nimeni că poate să-i ofere fiului meu rădăcini. M-am resemnat și am decis că e mai bine, oricât de greu ar fi, e mai bine să mergem. Când aud vorbindu-se despre poporul român și integritatea lui, că suntem un popor slab, de oportuniști și fără pic de coloană vertebrală, mă supăr, însă din păcate e un adevăr în asta. Dar, stați așa! NU sunt de accord să mi se pună mie eticheta asta, fiului meu, familiei mele! NU sunt de accord să ți se pună ție eticheta asta, TU care de câteva zile înduri frigul și treci peste frica de a te trezi cu un bulgăre de gheață în față, ca să le arăți că încă nu e totul pierdut, că ei, copiii noștri vor avea rădăcini și aripi, aici în țara lor. Nu sunt de acord să li se pună prietenilor mei eticheta asta! Aveam 25 de ani când, din cauza unor oameni ca și ei, ca și cei care azi ne conduc țara, am renunțat, pentru integritatea mea fizică, la un lucru care-mi dădea mie aripi. Eram jurnalist, de radio și ziar. Faptul că scriam de fiecare dată adevărul despre ce se întâmpla, a deranjat atât de mult încât într-o seară, la o oră nepotrivit de târzie am fost chemată la o cină. Am reușit să plec de acolo, fără să mă fi atins cineva cu un deget, însă, aceea a fost ultima mea zi în calitate de jurnalist. O vreme am considerat că sunt slabă și am fugit, însă timpul mi-a demonstrat că decizia pe care am luat-o a fost una minunată și aș face la fel. Au fost niște lecții pe care le-am învățat ca să pot merge mai departe.
Manifestațiile de miercuri seara s-au încheiat brusc și trist, dar haideți să luăm din asta partea bună și anume că cei care i-au trimis pe turbulenți în stradă au mizat pe bunul simț al manifestanților, pe dorința lor ca evenimentele să fie pașnice, au mizat exact pe integritate si coloană vertebrală. Haideți să fim mândri de asta! Ei au rămas cu impresia că au reușit și de această data să manipuleze, însă nu despre asta a fost vorba aseară. Ieri, de fiecare data când mai citeam mesajul unui prieten pe FB, despre cum merge să ducă ceai sau mâncare, despre cum unele cafenele sau restaurant aveau grijă să pregătească ceva cald pentru manifestanți, de fiecare dată simțeam un fluturaș în stomac. Azi dimineață, când mi-a povestit mama mea, bunica fiului meu, că ministrul pentru Mediul de Afaceri și-a dat demisia, iar la Cluj, inițiatoarea legii anti-fumat a ieșit în stradă mi-au dat lacrimile, m-am ascuns în bucătărie să nu mă vadă cei din casă. A fost o bucurie în vocea bunicii fiului meu când mi-a transmis știrile astea și atunci mi-am dat seama de ce scriu aceste rânduri. Le scriu pentru fiul meu, le scriu pentru bunica lui, pentru familia mea. Pentru fratele meu care a plecat demult din țară ca să poată oferi familiei lui un trai decent, dar și pentru fratele meu care locuiește în țară, însă de fiecare data când vorbim îmi spune cât este de greu să-i ofere fiicei lui de 16 ani, libertatea de a-și urma drumul în viață.
E dificilă alegerea pe care o au românii de făcut în zilele acestea, dar cu credință și acea minunată decență pe care am văzut-o, cu pași mărunți, dar siguri, cred că putem să plantăm rădăcini sănătoase și să creștem aripi. Doamne ajută!
