Mama, lasă-mă să plâng!
Plânsul înseamnă în prima fază comunicare, apoi vine ca răspuns la o emoție și este ceva cât se poate de natural, dar mai ales ceva de care nu ar trebui să ne ferim sau să fugim. Noi venim pe lume plângâng, aș putea spune chiar că venim înzestrați cu această super-putere 🙂 și că este practic prima manifestare a existenței noastre. Este ceva sănătos și nici pe departe rușinos sau interzis! Dacă îți aduci aminte corect, nota 10 o primește bebelușul doar după ce la naștere a și plâns puțin. Plânsul acela spune un lucru esențial despre noi: plâng, deci exist 🙂
Nu mai plânge, puiule!
Pentru bebeluși plânsul este modalitatea lor de comunicare, face parte din limbajul lor. Ascultă-i plânsul și ai să știi când îți spune că-i este foame sau sete, când vrea să doarmă, când i se face frig sau prea cald, când vrea pur și simplu o îmbrățișare, pentru că vrea să-ți spună: TE IUBESC ori vrea să simtă IUBIREA TA! Cuvintele vin abia mai târziu, așa că “puiule, nu mai plânge” ori a-i ignora vocea în aceste momente, nu pare să fie cea mai bună soluție. Cu cât ești mai atentă la bebelușul tău, cu atât mai repede ai să-i înțelegi limbajul și cu siguranțâ poți preîntâmpina reprize prea lungi de plâns. Ca și orice exces, nici cel de plâns nu este tocmai bun.
Mama, lasă-mă să plâng!
Odată cu cuvintele, comunicarea devine și mai complexă și în același timp și înțelegerea emoțiilor și conștientizarea lor. Și plânsul totuși nu s-a oprit 🙂 Foarte bine, pentru că el în continuare face parte din ființa noastră și în continuare ne ajută să existăm echilibrat și sănătos. Seara, la culcare, eu și fiul meu jucăm și câte un joc. Unul preferat de el este să inversăm rolurile: eu sunt Sasha/Spiderman – el este mama. Astfel reconstituim diferite momente din zi, întâmplări, dispoziții etc. Acesta este felul lui de a-mi explica ce și cum simte uneori și cât de important este pentru el să-l las să plângă atunci când simte nevoia, să nu-i întrerup “echilibrarea” cu acel “nu mai plânge”. Controlul lor asupra emoțiilor nu este atât de bine exersat, se întâmplă totul cu pași mici.
Cu pași mici
Cand învață să meargă, cel mai mare ajutor pe care i-l dai bebelușului este probabil un zâmbet larg. Nu-l împingi de la spate, nu-l tragi de mâini, nu-i dai la o parte punctele de sprijin. Îl lași să pășească, să se așeze, să se odihnească, să cadă, să se ridice. El începe să simtă acum cât este de puternic, își lărgește orizontul, descoperă rolul picioarelor și cum funcționează treaba cu mesajele care pleacă de la creier și pun picioarele în mișcare. Același lucru s-a întâmplat cu emoțiile și rolul plânsului. Acum nu mai este unealta lui de comunicare, însă este un aliat bun atunci când are nevoie de un moment în care să-și descarce unele emoții.
Să plângi e voie, e bine să plângi și chiar “și băieții plâng câteodată” 🙂
