Un musulman, o evreică în trimestrul 3 de sarcină, împreună cu soțul, tot evreu și un cuplu de creștini, am urcat împreună chai înainte de Paște pe VIA DOLOROSA. În locul acela sfânt am trăit o poveste atât de frumoasă, care mi-a confirmat încă odată că nu are absolut nicio importanță ce culoare ai, felul în care te rogi sau de unde vii, suntem toți împreună, Universul ăsta frumos ne ține pe toți laolaltă. E minunat și poate acum, mai mult decât oricând ar trebui să ne aducem aminte de acest lucru.
Omenie și DIVIN
Istoria Ierusalimului este atât de veche și complicată, dar nu despre asta îți povestesc acum. Fă-ți bagajul pentru că vreau să te duc într-o poveste frumoasă despre omenie. Am ajuns în ORAȘUL SFÂNT înainte de prânz, multă lume și deja destul de cald încât să renunți la haina cu mânecă lungă. Am găsit greu un loc de parcare și am parcurs pe jos (așa cum faci mereu în excursii) distanța până la poalele Viei Dolorosa, împreună cu prietenii noștri evrei, ea fiind în ultima lună de sarcină. La Zidul Plângerii am fost rugată respectuos să-mi acopăr umerii, o condiție obligatorie pentr a-mi putea continua drumul. Mi-am cerut scuze pentru că nu fusesem atentă la semnele de pe panouri, iar apoi am lăsat un bilețel între crăpăturile zidului despre care se spune că este singura construcție din lume care mai păstrează energia Divină, pentru că unele istorioare povestesc despre cum acolo a creat Dumnezeu lumea. Dacă stai să analizezi tehnic această construcție de aproape 500 de metri lungime și 60 înălțime, cât a avut inițial, iar mare parte se află sub pământ, ai putea afirma cu tărie că fără energia Divină era ceva imposibil de construit.
Un musulman pe Drumul Crucii
Prietenii noștri nu mai vizitaseră acest loc pentru drumul pe care noi am vrut musai să-l parcurgem și să ajungem la mormântul sfânt. Au mai fost la Zidul Plângerii, însă acum au urcat pentru noi. Cu harta locului în mână am reușit cumva să încurcăm opririle de pe Drumul Crucii, 9 acum la număr. Un tânăr musulman, cu câteva cicatrici vizibile pe față, ne-a întrebat foarte amabil dacă ne-am rătăcit. Nu a încercat să ne vândă nimic, nu a dat buzna în “intimitatea” noastră, omul chiar încerca să ne ajute. L-am rugat să ne arate drumul și astfel ne-a însoțit până la mormântul sfânt. Istorioarele pe care le știa și experiențele pe care ni le-a povestit rămân un plus pentru momentul acela special. Și a mai făcut un lucru pentru care-i sunt recunoscătoare și azi. Datorită lui am ajuns la oprirea care mi-a marcat cumva viața.
Stația numărul 4 – lași cuvintele afară pentru că nu mai ai nevoie de ele
Am trăit un sentiment unic acolo, la oprirea cu numărul 4. Doamne, ce senzație! Acolo, sub pământ a fost amenajată o mică bisericuță, un loc în care intri și lași cuvintele afară pentru că nu mai ai nevoie de ele. Simbolic, aici nu îți este permis să vorbești pentru că atunci, pe Isus atât de tare îl răneau cuvintele oamenilor. În drumul său, Isus auzea cuvintele pe care le rosteau oamenii despre el și îl dureau. Căuta o față prietenoasă în mulțimea aceea și a găsit-o! Era acolo Mama Lui și nu-i putea alunga durerea însă l-a ajutat să simtă că cineva era de partea Lui și suferea umăr la umăr cu El. EA chiar înțelegea și îi păsa! Am simțit povestea asta acolo până în măduva oaselor și am plecat cu sentimentul acesta pe care-l păstrez pentru totdeauna.
Era din ce în ce mai cald și se aduna tot mai multă lume, iar la mormântul sfânt așteptarea depășea 40 de minute. Nu le-am cerut celor care ne însoțeau să aștepte cu noi, dar au înțeles imediat cât de mult ne doream să intrăm și s-au așezat împreună, pe o bancă. Uitându-ne la ei, am trăit momentul cu bucurie și ne vom aminti mereu cu drag. Au povestit mai bine de o oră, timp în care noi am așteptat cuminți să îmbrățișăm istoria, să simțim energia Celui care ne învață despre iubire și împreună.
Simte lumina și iubirea, păstrează credința și ajută-i pe cei de lângă tine. Acum despre asta este vorba și în niciun caz despre a-i pune în pericol pe ceilalți #stamacasa