Acesta este motivul pentru care progres e mai bine decât perfect! Progres înseamnă să faci, să mergi înainte să dai tot ce ai mai bun și încă puțin. În psihologia comportamentală am învățat că în orice facem urmărim un scop. Cercetările aprofundează acum mai mult decât oricând această teorie. Vorbesc despre teleologie, teoria care ne spune despre finalitatea lucrurilor. Găsim un scop în orice, chiar și în existența anotimpurilor. Iarna, primăvara, vara și toamna nu există ca ele în sine să fie perfecte, însă și doar faptul că ele există și pot fi percepute de noi, pot crea această senzație de perfecțiune, nu-i așa? Așa că, să urmărești perfecțiunea ar putea chiar să te oprească din drum în timp ce, să urmărești realizarea unui lucru te ajută să dai tot ce ai mai bun și să mai faci încă puțin.
De ce e nevoie de încă puțin?
De multe ori să-ți dai toată silința nu e suficient pentru a duce un lucru la bun sfârșit. Sunt zile în care la sala de sport dai totul și după o bună bucată de vreme realizezi că rezultatul nu este cel la care te așteptai. Acum e momentul în care lași totul baltă și ai impresia că efortul tău a fost în zadar. Ori exact asta te poate duce cu gândul că mai puteai încă puțin, așa cum spune antrenorul meu: „Abia atunci când ai simțit că nu mai poți, de fapt mai poți încă puțin și asta e cheia”. El continuă și cu o explicație de ordin științific ce ține de anatomie, în care nu intru chiar acum. Când ai dat tot ce ai putut plus acel încă un pic ai șanse mult mai mari să-ți duci treaba la bun sfârșit, iar senzația pe care ți-o creează să fie una de împlinire. Misiune îndeplinită! Sună bine, nu-i așa? De aici mai e doar un pas până la „perfecțiunea” pe care nu ai mai vânat-o, ea a venit din acel lucru făcut.
Perfect = dai tot ce ai mai bun apoi te pierzi în perfecțiune
Un lucru nefăcut nu prea are cum să-ți dea senzația de perfect. El nici măcar nu există, s-a pierdut pe drum. Plus că, de unde să știe lumea că ceea ce urma tu să faci ar fi fost întruchiparea perfecțiunii? Când urmărești perfecțiunea, pornești de obicei la drum comparând ceea ce vrei tu să faci cu ceva care este deja făcut de altcineva. Un lucru pe care-l privești tu ca fiind perfect, din diverse considerente. Tu vrei să ajungi acolo, fără să știi măcar dacă nu cumva, cel cu care te compari, nu a trecut deja prin „dau tot ce pot și încă puțin”. Uite, eu cred că Dumnezeu a creat omul într-un moment în care, după ce adusese la bun sfârșit toată treaba asta cu facerea lumii, simțea că lipsește ceva. Și lui, dar și ei, Lumii! Și a venit omul, nu pentru că Dumnezeu s-a gândit la asta, ci pentru că a făcut ceva în direcția aceasta. Avea un scop bine stabilit și un „DE CE?” și mai clar care l-au motivat. Ținta lui nu era să creeze ceva perfect și uite, găsește-mi azi o ființă mai complexă decât omul! Este opera asta perfectă? Fără urmă de îndoială!
Dacă oamenii ar știi cât de mult am muncit pentru a atinge măiestria, munca mea nu le-ar mai părea la fel de minunată!
Și Michelangelo este cotat un artist care a atins perfecțiunea. Mi-am demonstrat punctul de vedere. De acum tot ce pot să fac este să îți urez „SPOR”! Ai muncă multă de făcut! Ah, să nu uit! Perfecțiunea are o doză mare de subiectivism pentru că ține de percepție. Știm că lumea nu este așa cum este, ci așa cum o vedem! În concluzie, acesta este motivul pentru care să faci este mai bine decât perfect!
