– Salut! Numele meu este Oli! Frumos nume, nu-i așa? Cred și eu! De fapt trebuia să mă cheme altfel. Cu totul altfel. Ar fi fost mult mai simplu, numai că… Ei, vedeți? Deja se complică lucrurile. Mai bine o iau cu începutul. Am să vă spun povestea mea. Bunicul meu. El a fost primul. Până atunci, erau doar sperietori de ciori cu fustă. Da. Până la bunicul,
oamenii construiau doar sperietori cu fustă, sau cu rochie și cu batic pe cap.
Nu mă întrebați de ce, pentru că asta s-a întâmplat tare demult și nici măcar bunicul însuși, care știa toate poveștile spuse sau scrise, nu mi-a putut explica. Toate acestea s-au petrecut așa, până într-o zi. O zi în care, câmpiile erau pline de sperietori. Sperietori cu fustă și cu batic. Oamenii erau tare mulțumiți. Cu atâtea sperietori, păsările vor sta departe de grânele de pe câmp, au gândit ei. S-au culcat liniștiți. Numai că dimineața în zori au găsit câmpiile goale. Păsările mâncaseră aproape toate boabele grânelor. S-au adunat de urgență, dade-i vine vreunuia dintre ei vre-o idee salvatoare. Oamenii iubeau păsările, nu ar fi vrut să le facă rău dar, nici nu ar fi vrut să rămână fără grâne. Morile făceau făină pentru pâine. Păsările se săturau cu boabele care se pierdeau în urma secerișului. Aveau ce ciuguli din belșug. Ce e de făcut să nu dispară și boabele care mai rămăseseră pe câmp?
– Ascultați! S-a ridicat un bătrânel înțelept. Cred că vă pot spune eu ce e de făcut.
– Să auzim! ziseră oamenii.
– Ideea cu sperietorile s-a dovedit a fi o soluție foarte bună, până acum. Singura schimbare pe care trebuie s-o facem, este să îmbrăcăm, pentru început măcar o sperietoare, în loc de fustă cu pantaloni și în loc de batic să-i punem pe cap o pălărie.
– Să încercăm! spuseră oamenii.
S-au pus cu toții pe treabă și până la asfințit au făcut o sperietoare cu pantaloni și pălărie. Așa s-a născut bunicul meu.
Au pus sperietoarea între celelalte, pe câmp. A doua zi în zori, au mers fuga acolo și ce să vezi, nici o pasăre în jur! Sperietoarea cea nouă, adică bunicul meu, știuse ce avea de făcut. Nu a rămas nicio pasăre în apropiere. Era tare mândru că reușise să salveze câmpul și era mândru nevoie mare și de numele pe care l-a primit. Oamenii l-au numit Unu, pentru că el a fost primul îmbrăcat cu pantaloni și pălărie. Atunci, bunicul a promis că băieții lui și băieții băieților lui, adică nepoții se vor numi în ordine: Doi, Trei, Patru, Cinci, Șase. Așa s-a și întâmplat și după fratele meu mai mare, Șase, am urmat eu să-mi îndeplinesc misiunea pa câmp, ca orice sperietoare care se respectă. M-am trezit acolo, într-o dimineață între celelalte sperietori. Cum am deschis ochii, primul pe care l-am văzut a fost bunicul.
– El este bunicul tău, Unu Povestitorul! spuse o vecină sperietoare. Știe toate poveștile spuse sau scrise. În fiecare zi ne spune câte una. Așa ne trece și nouă timpul mai ușor.
După ce a răsărit soarele, pe umărul meu s-a așezat te miri de unde, o păsărică. M-am bucurat foarte tare. Era tare drăguță dar, o sperietoare vecină le-a alertat pe celelalte.
– Uitați! Priviți! O pasăre! Ce ne facem? Suntem puse aici să nu le lăsăm să se apropie, iar ea se așează tocmai pe umărul unuia dintre noi!
– E tare drăguță și cântă frumos! am zis eu.
– E drăguță, spuse bunicul doar că sarcina noastră este să nu lăsăm păsările să se apropie de boabele de pe câmp. Tu de-abia ai venit și nu știi aceste lucruri dar, trebuie să înveți ce ai de făcut. Vin păsările și la noi dar, noi le rugăm să se retragă la marginea câmpului și să se întoarcă după seceriș să adune boabele rămase.
– Te rog, păsărică, du-te spre marginea câmpului și îți promit că te voi striga pe nume atunci când vei putea aduna cât mai multe boabe.
– Oli, Oli, Oli!, cânta păsărica și nici prin gând nu-i trecea să plece. Oli, Oli, Oli!
– Te rog, păsărică, încercam eu s-o conving, fără nici un rezultat.
– Oli, Oli, Oli! Continuă ea să cânte și-mi ciupea distrată borul pălăriei.
– Imediat vor veni oamenii! Ce vor spune dacă o vor vedea pe umărul lui Șapte?
– Șapte? Ce e Șapte? am întrebat-o pe vecină.
– Conform obiceiului, după fratele tău Șase, următorul din familie primește numele Șapte și acela ești tu. Numele tău trebuie să fie Șapte.
– Oli, Oli, Oli! cânta păsărica. Oli, Oli, Oli!
– Ce frumos cântă! I-am spus eu bunicului. Oli! E frumos, nu-i așa bunicule?
– Asta vrea să spună! Oli! Te vei numi Oli! Asta vrea să spună păsărica. Să fie Oli numele tău!
– Oli! Ce nume frumos! Am zis eu bucuros. Mulțumesc pasăre mică! Mulțumesc!
– Oli, Oli, Oli! a mai cântat ea o dată și a zburat ca o săgeată la marginea câmpului.
– Oli Povestitorul! zise bunicul. Am auzit de la păsări poveștile pe care le știu. Nu au fost puține cele care au poposit pe umărul meu de-a lungul anilor și fiecare mi-a spus câte-o poveste. Le-am promis că voi povesti mai departe istorioarele pe care mi le-au lăsat. Pentru că eu am obosit, este timpul să-ți spun ție acele povești, iar tu le vei povesti copiilor. Povești din care vor învăța să fie buni, ascultători, respectuoși. Am încredere că vei ști să le spui acele povești despre bine și rău, despre urât și frumos, despre tot ce trebuie să știe copiii, povești pe care apoi, să le spună și ei copiilor lor.
– Mulțumesc, bunicule! Sunt tare mândru că bunicul a avut încredere în mine și de atunci, le spun copiilor rând pe rând, poveștile pe care le-am auzit de la el. Prima pe care v-am spus-o a fost povestea mea, povestea celei de-a șaptea sperietori cu pantaloni și pălărie, adică eu, adică… Oli, Oli Povestitorul.